INTERVIU | Un senator acuză! Ionuţ Vulpescu, fost ministru al Culturii, ştie de ce nu avem o sală polivalentă în Bucureşti: „Interese dintre cele mai meschine, lipsa de viziune, dezinteresul, incapacitatea de a gândi în afara micilor noastre vanităţi!”. Balaci, Liverpool, Lăcătuş şi Totti

25 oct 2018 4400 afişări Comentează şi tu Alte sporturi
INTERVIU | Un senator acuză! Ionuţ Vulpescu, fost ministru al Culturii, ştie de ce nu avem o sală polivalentă în Bucureşti: „Interese dintre cele mai meschine, lipsa de viziune, dezinteresul, incapacitatea de a gândi în afara micilor noastre vanităţi!”. Balaci, Liverpool, Lăcătuş şi Totti 5 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7964/17571321/1/totti1.jpg

Ionuţ Vulpescu (42 de ani) este senator PSD, membru al Comisiei de cultură a Senatului. A fost ministru al Culturii în 2015 şi în 2017, dar puţini ştiu că, la începutul anilor 2000, a scris în ProSport, iar apoi a mai avut editoriale la Sport Total şi în revista Prezent. A scris şi o carte despre sport, în 2012, “Din ţara în care stânga e Cârţu şi dreapta Lăcătuş”, cu o postfaţă de Nicoale Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Vulpescu a absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, are un master în Doctrină şi Cultură şi un doctorat în Filosofie.



Ai fost jurnalist de sport, apoi ai intrat în politică. Ce te-a determinat să faci pasul ăsta?
 
Am scris, e adevărat, câţiva ani despre sport. Într-o perioada frumoasă a presei sportive, cea a anilor 2000. Îi mulţumesc lui Marius Mitran pentru rubrica din “Pro Sport”, pe care am ţinut-o vreo doi ani. În 2012, am publicat la editura “Art” o antologie a publicisticii mele sportive, “Din ţara în care stânga e Cârţu şi dreapta e Lăcătuş”. Am avut privilegiul să îl am alături la lansare pe Ilie Balaci. Nadia Comăneci a trimis şi ea un mesaj care m-a emoţionat. A fost o perioadă foarte frumoasă. Nu am fost însă niciodată ceea ce se cheamă un jurnalist sportiv. Ar fi prea mult să spun asta. Deşi când eram mic asta îmi doream să mă fac atunci “când o să fiu mare”. Majoritatea textelor mele erau scrise în faţa televizorului, deşi mergeam destul de des, atunci, pe stadioane. Am fost mereu un amator, adică un îndrăgostit de sport. Aşa cum s-a întâmplat cu mulţi scriitori, de la G. Călinescu şi Camil Petrescu, la Fănuş Neagu sau Radu Cosaşu. Sportul e parte a culturii şi are o etică. Ceea ce nu se poate spune despre politică întotdeauna. Şi atunci când scriam sport făceam politică. Aveam însă mai mult timp şi nu aveam răspunderi executive.

Totuşi, de ce politică?
Îmi lipseşte foarte mult în politică fair-play-ul din sport. Politica este o parte determinantă a ”facerii”, în orice domeniu, inclusiv în sport. O ţară se conduce prin politici publice. Am intrat în politică din nevoia de a avea un instrument pentru a face, în cultură, în primul rând, pentru că ea are, deşi nu pare, cel mai mare impact asupra unei societăţi, şi în sport, parte, la rândul lui, a civilizaţiei moderne, deşi de la antici ne vine rolul pe care îl joacă în societate.

Bani de la Loteria Română, către cultură
 
Ce meciuri ai câştigat în politică?
 Am readus banii de la Loteria Română către cultură. 500.000 de euro în fiecare lună sprijină proiectele culturale ale creatorilor independenţi, ONG-urile culturale. Vreo 20.000.000 de euro au intrat în conturile Administraţiei Fondului Cultural Naţional de când am promovat o Ordonanţă de Urgenţă în acest sens, în primăvara lui 2015. Tot în 2015 am redus TVA-ul la carte. E 5 la sută, una din cele mai mici cote din Uniunea Europeană. Am finalizat o lege prin care revistele culturale sunt sprijinite de stat. 1.250.000 de euro merg anual către marile noastre reviste, care probabil că altfel şi-ar înceta apariţia. Anul trecut am achiziţionat Vila Florica, vila Brătienilor, de la Ştefăneşti-Argeş, pentru care statul român şi-a exercitat în premieră dreptul de preemţiune. Un semnal extrem de important că ne apreciem patrimoniul.

Şi ce meciuri ai pierdut?
Anul trecut mi-am dat un autogol pe care îl visez şi azi, senatorul Ionuţ Vulpescu l-a dat jos pe ministrul Ionuţ Vulpescu, prin moţiune de cenzură. C-aşa-i în tenis. Şi în politică... Dar cea mai mare victorie a fost o înfrângere. La parlamentarele din 2008. Din acel eşec am învăţat cel mai mult. Ştiţi vorba aceea a lui Ayrton Senna, pe care o tot repetă Lucescu: să fii al doilea înseamnă să fii primul care pierde...

„Societatea spectacolului a produs un monstru”
 
Am văzut multe opinii pe reţelele de socializare care incriminează jurnaliştii şi spun că aceştia sunt de vină pentru aproape tot ce se întâmplă rău în sport sau pentru crearea unui personaj ca Gigi Becali. Tu ce părere ai?
 După ratarea calificării la Mondialul spaniol din 1982, regretatul Constantin Teaşcă răspundea la ancheta revistei “Fotbal”:”Nu cred că ne vom mai califica vreodată la un campionat mondial, pentru că nu există campionate mondiale de circ, cu invitaţi din oficiu”. La noi societatea spectacolului a produs un monstru, monstru care distruge şi imaginea sportului, şi performanţa. Sigur, generaţia lui Hagi şi Popescu nu a confirmat aceste vorbe, dar ele rămân, mai ales în contextul întrecerii interne. Prea mult scandal, prea puţin fotbal, de multe ori. Nu e vina presei că a inventat personaje ale unei tranziţii parcă nesfârşite, un adevărat Larousse al derizoriului. Vina ei e poate aceea că le-a cultivat mai mult decât era cazul. Aşa cum, de pildă, la englezi, italieni sau spanioli nu se vorbeşte atât de mult despre arbitraj. Marele erou al balonului rotund trebuie să rămână Fotbalistul, nu Patronul, nu Arbitrul. Copiii nu colecţionează poze cu patroni sau cu arbitri.


 
Cum vezi actuala naţională a României? De ce nu mai e lumea interesată atât de tare de România (cu mici excepţii, cum a fost meciul cu Serbia)? Ce ar trebui să facem ca să ne apropiem iar de naţionala noastră? Ce ar trebui să facă FRF? Jucătorii? Staff-ul?
 Generaţia zisă “de aur” a fost aşa nu pentru că a câştigat ceva (căci, din nefericire, n-a câştigat nimic), ci pentru că a convins întotdeauna. Chiar dacă pierdea, chiar dacă nu juca întotdeauna foarte bine, echipa lui Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Dorinel Munteanu, Ilie Dumitrescu a transmis mereu o autenticitate a jocului pentru culorile naţionale, în care oamenii de pe tot cuprinsul ţării s-au regăsit. Ca într-un tablou de familie. Asta a dispărut, cred. Kusturica spunea că patriotismul e să strângi fotografiile jucătorilor echipei naţionale. Noi nici nu prea îi mai cunoaştem. Nu mai suntem colecţionari de emoţii. Echipa naţionala trebuie să îşi reinventeze publicul. Iar Federaţia e prima care trebuie să facă ceva în acest sens. Nu pe termen scurt, s-ar putea să eşuăm dacă privim lucrurile aşa, ci mediu şi lung.

„E nevoie de un Minister al Sportului autonom!”
 
Ce facem cu sportul în România? Se tot duce în jos. Apar talente, dar sunt nesusţinute. Politicul nu poate face nimic? Se simte nevoia unui ajutor, ca să nu sucombăm.

 Talentul singur nu înseamnă nimic. Şi talentul are nevoie de organizare. Politicul face cât poate, deşi nu întotdeauna a acordat sportului atenţia cuvenită. Ministerul sprijină Federaţiile, ceea ce, sigur, e important. Dar insuficient. E de meditat, în perspectivă, la un Minister al Sportului autonom, aşa cum e şi în alte părţi. Nu ştiu dacă actuala formulă de funcţionare e cea mai bună. Dincolo de bani apare şi problema resurselor umane, proiectele, oricât de frumoase, trebuie duse la capăt, cineva trebuie să urmărească aplicarea lor, să nu o luăm mereu de la capăt. Până la urmă, politicul gestionează şi generează priorităţi, iar sportul trebuie să capete un profil mai accentuat. Altfel, o să avem tot mai puţine medalii la marile competiţii şi o să ne pierdem relevanţa. Ce mi se pare extrem de periculos este ruptura de generaţii în rândul antrenorilor şi organizatorilor de activităţi sportive. De aici vine slăbiciunea esenţială a sportului românesc: cine-i învaţă pe cei care îi vor învăţa pe aceia care vor să practice sportul de performanţă? O mulţime de cunoştinţe, acumulate în timp, se pierd, pentru că deţinătorii lor n-au cui le transmite.
 
De ce nu s-a construit o sală polivalentă în Bucureşti, deşi avem o echipă care a câştigat Liga Campionilor în 2016?
 
Din acelaşi motiv pentru care nu avem o sală modernă de concerte în Bucureşti. Deşi avem muzicieni extraordinari şi găzduim, o dată la doi ani, unul din marile festivaluri de gen ale lumii, Festivalul George Enescu. Interese dintre cele mai meschine, lipsa de viziune, dezinteresul, incapacitatea de a gândi în afara micilor noastre vanităţi. Lista vinovaţilor e prea lungă pentru a o face aici. De altfel, s-a ajuns în situaţia în care, dacă cineva promite o sală Polivalentă sau o sală de concerte, nu mai crede nimeni. Capitala României e ultima din Uniunea Europeană care nu are aşa ceva. Absolut anormal, în afara lumii în care trăim. O sală europeană, destinată muzicii sau sportului, presupune, e adevărat, şi un public. Dar nu numai acel public de Festival sau de eveniment, ci un public care săptămânal să “consume” cultură sau sport. Acel public trebuie recreat, o dată cu construcţia acestor săli.
 
Luăm medalii la tenis de masă, dar nu avem o sală pentru tenis de masă în Bucureşti, luăm medalii la înot şi sărituri în apă, dar nu avem un bazin performant. Vezi vreo soluţie, ca politician român?
 Paradoxul românesc. Când marea performanţă nu e să îţi învingi adversarii, ci propriul mediu. Sunt binecunoscute cazurile Dianei Mocanu, Simonei Halep, Anei-Maria Brânză. Ca să dau doar câteva exemple de performanţe strălucite împotriva tuturor premiselor. Multă vreme sportul a fost văzut ca propagandă, nu ca normalitate. Şi a mai existat şi această prejudecată, că sportul trebuie să producă înainte de a se investi masiv şi inteligent în el. Nu poţi cere sportului să fie un “ambasador” bun câtă vreme îi rezervi o realitatea internă săracă şi derizorie.



„Performanţele gimnasticii româneşti ţin de o lume care a murit!”
 
Gimnastica de ce crezi că a decăzut?
 Pentru că muzele se nasc în închisoare şi mor în libertate. Dincolo de momentul Nadia, care e unic în istoria gimnasticii, e dincolo de timp, cumva, performanţele uluitoare, aproape clonate, ale gimnasticii româneşti, ţin de o lume care a murit. Deva e acum un oraş liber. Soţii Karoly au fost acuzaţi in SUA, nu la noi, de metode cazone, aproape barbare de antrenament, cuplul mirabil Belu-Bitang s-a retras demult şi, o dată cu el, medaliile noastre de aur. Gimnastica însăşi e în criză, nu mai e acel sport care poate ţine în faţa televizorului o ţară întreagă într-un regim de admiraţie absolută. E acum un sport ca altele. Discuţiile despre statul paralel interesează astăzi mai mult decât paralelele care altădată au făcut istorie. Cristian Ţopescu însuşi nu mai e printre noi.

Şanse de revenire în elită?
Declinul explicabil al gimnasticii e însă paradigmatic. Când părăseşti aerul tare al performanţei, şansele revenirii sunt mici. Şi, evident, ce spuneam mai devreme: cine îi mai învaţă pe copii şi pe tineri să facă sport de performanţă. Poate că mai avem de unde recruta viitori sportivi. Am epuizat bazinul de recrutare pentru antrenori şi specialişti. Nu există niciun interes pentru folosirea noilor tehnologii în sport. Mai rău, în universităţi nu se mai face sport. Suntem rămaşi într-o altă dimensiune a timpului!
 
Dacă ar fi să pariezi, pe ce ţi-ai pune banii, pe renaşterea sportului românesc sau pe moartea (lipsa de rezultate la nivel înalt) acestuia?
 
Pentru că sunt optimist, aş paria pe un reviriment al sportului românesc. Pentru că sunt însă informat, ceea ce nu înseamnă automat pesimism, aş căuta pariuri cu şanse mai mari de reuşită. Doamne iartă-mă, cum să pariez pe moarte? O face ea suficient! Marele pariu e viaţa. Pentru asta e însă nevoie de investiţii şi de o strategie naţională care să treacă dincolo de ciclurile electorale.


Balaci, Totti, Maradona, Gerrard – lideri, comandanţi de oşti!
 

Ce au în comun Ilie Balaci, Francesco Totti, Diego Maradona şi Steven Gerrad? Numărul 8, Balaci şi Gerrard, numărul 10, Totti şi Maradona.
 Au în comun caracterul de lideri, de comandanţi de oşti. Toţi patru puteau şi au câştigat meciuri de unul singur. Echipele se formau în jurul lor. Cu trecerea timpului, suporterii nu vor ţine minte niciun eşec al lor, nicio ratare, ci doar victoriile şi stările de graţie. Mai au în comun iubirea neschimbătoare a fanilor. Ilie Balaci mai are în plus ceva. Orgolios şi conştient de cât de bun a fost, Balaci s-a dus înaintea lor “dincolo”. Nici acum nu realizez că e adevărat. Că aşa ceva poate fi adevărat. Mi-e teamă pentru Maradona.
 
Am văzut că eşti fan Universitatea Craiova, Liverpool, AS Roma şi naţionala Argentinei. Am câte o temă de discuţie pentru fiecare:
 
1. Cu care echipă a Craiovei ţii? De ce s-a ajuns aici, să fie câte două „Universităţi” în Craiova, două „Politehnici” în Timişoara şi două „Stele” (una a devenit FCSB) în Bucureşti? Crezi că mai există cale de împăcare/rezolvare?
Eu ţin cu Craiova lui Balaci. Şi a lui Ştefănescu. Şi a lui Tilihoi. Şi a lui Crişan. Şi a tuturor celorlalţi. Craiova de azi are un stadion frumos. Craiova Maxima era despre frumuseţe în sine. Că sunt două Craiove, Politehnici Timişoara, două Stele şi aşa mai departe nu mă miră. E expresia unei societăţi schismatice, care trăieşte din conflicte şi orgolii infinite. Greu să se găsească cale de împăcare. Suporterii au de pierdut, e o dezbinare care nu aduce nimic bun. Când te duci cu Istoria la tribunal e semnul unor timpuri amarnice. De aici şi numărul tot mai mic de spectatori.

„Liverpool – o insulă în insulă, un Dicţionar de simboluri!”
 
2. Cum defineşti Liverpool (echipa de fotbal)? Ai paria că trupa lui Klopp ia Liga Campionilor anul ăsta?
O insulă în insulă. Un Dicţionar de simboluri. Când suporterii cântă „You’ll Never Walk Alone” e valabil pentru azi, ieri şi mâine. Liverpool poate pierde oriunde şi poate câştiga oricând Liga Campionilor. Când ai câştigat de cinci ori, e limpede că o să o mai faci. Iar Liverpool are acum pe bancă omul potrivit, Jurgen Klopp. Deocamdată, echipa nu joacă la fel de spectaculos ca sezonul trecut, dar câştigă. Suporterii vor trofee, e un an important pentru Liverpool.



3. Totti e împărat la Roma datorită fidelităţii lui pentru acest club, şi nu numai. Noi de ce nu mai avem idoli/lideri în fotbal?
Totti e mare la Roma nu doar datorită fidelităţii. Fidelitatea însăşi e mare, pentru că e tot mai rară. Banii mai mulţi sau sminteala de  a crede despre tine mai mult decât eşti sunt la ordinea zilei. Trădarea şi oportunismul sunt noii zei cărora puţini le mai rezistă, Totti a fost însă şi un fotbalist uriaş, care a avut forţa de a se retrage din echipa naţională imediat după ce a devenit campion mondial, pentru a se dedica integral Romei. Retragerea sa a fost grandioasă, cum doar la Maradona am mai văzut. Idolii noştri sunt în trecut, în cărţi, în amintiri, în copilărie şi adolesecenţă. Şi n-o să ni-i ia nimeni de acolo. Fotbaliştii de azi, din păcate pentru ei şi pentru noi, sunt doar un pretext, un soi de pastile de memorie, pentru a nu pierde accesul la Basm. M-am gândit mult până să găsesc doi fotbalişti mari pe care să îi pun pe coperta cărţii mele. Şi i-am găsit tot în trecut. Şi a ieşit „Din ţara în care stânga e Cârţu şi dreapta e Lăcătuş”.
 
4. Argentina nu a câştigat niciun trofeu major cu Messi, cel mai bun jucător din lume în rocadă cu Ronaldo. România nu a câştigat niciun trofeu major cu Cristina Neagu, cea mai bună handbalistă din lume. Cum explici?
Messi nu e Maradona. Care câştiga de unul singur. Sau, cum spunea Ioan Chirilă după Mondialul mexican, cu Maradona în echipă cel puţin cinci echipe ar fi câştigat turneul final. Messi e cel mai bun azi, în era PlayStation, dar n-are destinul de luptător al lui Diego, vocaţia de lider. Cristina Neagu e o handbalistă excepţională, să ne bucurăm că o putem vedea jucând des. Însă nu moşteneşte o tradiţie de superperformanţă. Messi are complexul Tradiţiei. Cristina Neagu umple un gol.
 
Cum vezi sportul românesc peste 10 ani?
 Asemenea societăţii româneşti. Nu poate fi altfel. Sper că mai bine decât e astăzi. Avem nevoie de sport şi în viaţa de zi cu zi, pentru a nu ne îmbolnăvi şi a îmbătrâni înainte de vreme, dar avem nevoie şi de această poveste pe care n-o putem lăsa să moară, a competitivităţii şi performanţei sportive româneşti în lume. Şi, peste toate, mi-aş dori ca sportul să readucă ceea ce ne lipseşte azi: solidaritatea, coeziunea în jurul unor idei pozitive, optimismul acestui spaţiu, setea de victorie şi performanţă.




 

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.