"Când merg pe stradă şi mă salută lumea, plutesc!" 12 întâmplări cu şi despre Ilie Balaci povestite chiar de legendarul fotbalist: pachetul de ţigări din ziua meciului cu Italia, contractul cu Milan, odiseea arabă, pescăruşii englezi din hotelul de curve

21 oct 2018 17531 afişări Special
"Când merg pe stradă şi mă salută lumea, plutesc!" 12 întâmplări cu şi despre Ilie Balaci povestite chiar de legendarul fotbalist: pachetul de ţigări din ziua meciului cu Italia, contractul cu Milan, odiseea arabă, pescăruşii englezi din hotelul de curve

Înfricoşătoare această dispariţie fulgerătoare a lui Ilie Balaci! Ar fi prea mult să spun că „l-am prins jucând“, amintirile mele din perioada Craiovei Maxima sunt prea firave, dar ţin minte că, în copilărie, Minunea blondă era un reper fix în discuţiile generaţiei părinţilor mei. Campania din Cupa UEFA 1982-1983 a fost ceva ce nu se poate descrie. „Centralul“ din Bănie devenise centrul Universului pentru o ţară întreagă. Veneau oamenii de la Sighetul Marmaţiei şi Tulcea, de la Focşani şi Deva, de la Dorohoi şi Bucureşti ca să vadă minunea. Să găseşti bilet la meciurile Craiovei, asta da, minune! Drumul Băniei era ca un pelerinaj indiferent dacă erai oltean sau – mai ales! – dacă nu.

Cu Balaci şi generaţia sa a început, de fapt, ascensiunea fotbalului românesc. Atunci a înţeles un popor întreg, pentru prima oară, că se poate. Că şi noi putem să câştigăm, să ne bucurăm, să fim cei mai buni. Într-o epocă neagră cum nimeni, azi, nu-şi poate imagina, de izolare, sărăcie, foamete, frig, sălbăticie (şi sălbăticire), umilinţă în cel mai adânc sens al cuvântului, Balaci şi Craiova Maxima au fost licărul speranţei în întuneric. Ei au arătat că nu suntem nici blestemaţi, nici fiinţe inferioare – cum ajunsesem să credem, imbecilizaţi de zidurile între care fuseserăm înghesuiţi –, că n-aveam de ce să ne cocoşăm înspăimântaţi în faţa nimănui.

Mulţi, mulţi ani mai târziu, am avut ocazi, de-a lungul a mai multe întâlniri, să-i iau câteva interviuri ample idolului generaţiei părinţilor mei.
Am descoperit un om modest, cu un extraordinar bun-simţ, inteligent, foarte-foarte mândru şi cu o personalitate teribil de puternică. Balaci nu se îndoia niciodată de lucrurile pe care le spunea. Era dincolo de orice dubiu că EL era cel care avea dreptate, că procedase bine, că spunea adevărul.
Această personalitate dominantă îi dădea curajul să spună, relaxat, lucruri care pe alţii i-ar fi îngrozit numai să le gândească. Era un iconoclast, spărgea miturile şi legendele cu nonşalanţă şi naturaleţe. Am fost aproape şocat de nonşalanţa cu care mi-a povestit cum, în plină glorie, a vândut „pentru 50.000 de lei, aici vorbesc în numele meu, nu pentru toată echipa, că atunci nu făceam nimic“, meciuri care decideau cine retrogradează. N-a făcut-o, aşa cum avea să-mi spună câţiva ani mai târziu, ca să epateze. Pur şi simplu, a vrut să ştie lumea adevărul. Ilie Balaci era uriaş, ştia cu toată fiinţa cât de mare a fost în istoria fotbalului românesc, vorbea fără niciun pic de emfază de rolul său de lider, de momentul în care a realizat că era cel mai bun.

„Mă crezi că n-am acasă poze cu mine? N-am colecţie de ziare sau reviste, n-am cont de Facebook, n-am trofee, n-am tricouri din perioada în care am fost fotbalist. De ce să le ţin? Le au alţii! Eu ştiu ce-am făcut, n-am nevoie să mă uit pe un perete ca să îmi amintesc“, mi-a spus odată.

E fals şi auziţi acum, pe micile ecrane, povestit de tot felul de „prieteni“ care gravitau pe lângă Ilie Balaci, cum că nu-l afecta lipsa de respect faţă de el arătată de fotbalul românesc de azi. Îl durea teribil, îl rodea pe dinăuntru, dar era mult prea mândru ca s-o recunoască. Totuşi, dacă stăteai ceva mai mult de vorbă cu el, răzbătea acest tumult interior.

Îl durea – şi avea dreptate! – când vedea că ouăle sale de aur, trofeele câştigate în lumea arabă, erau trecute la „fotbal pe cămile“, iar mărgelele altora – nişte pigmei pe lângă el, dar cu PR mai bun – sunt trâmbiţate ca victorii ale secolului.
Tocmai asta era, însă, diferenţa între Ilie şi epigonii săi: el îşi ştia unicitatea. Nu s-ar fi coborât niciodată – NICIODATĂ! – să dea telefoane prin redacţii, ca să obţină o ştire despre el. Din contră.

Îl durea să vadă impostori defilând prin studiourile TV, oameni care nu dăduseră cu piciorul în minge, dar erau (şi sunt) prezentaţi drept „experţi“, „specialişti“, „profesionişti“. Profesionişti în ce? Treptat, marginalizarea asta în care îl împinsese un fotbal defect, un sistem care de expulzează imediat cum te simte independent, orgolios, incoruptibil, l-a făcut să se retragă. Nu uita să menţioneze, când îl căutai, că sunt alţii în măsură să-şi dea cu părerea. Nu el, „doar“ Balaci.

Minunea blondă a preferat să moară aşa cum a trăit: în picioare.


Am ales mai jos 12 lucruri pe care mi le-a povestit Ilie Balaci de-a lungul timpului, în discuţii oficiale sau neoficiale. Unele dintre ele s-au repetat pe parcursul interviurilor date în cursul anilor – în fond, cea mai bună dovadă că nu minţea. Publicate sau nu în publicaţiile pentru care lucram la momentul respectiv, întâmplările relatate chiar de Ilie îl descriu aşa cum a fost el: inteligent, cu un umor discret şi fin, frust şi, mai ales, mândru. Foarte mândru.

> „Ei, fuseşi? Declaraşi copilul?“ „Aoleo, uitai!“ Născut pe 8 septembrie 1956, declarat pe 13

„M-am născut pe 8 septembrie 1956, dar sunt declarat pe 13. Aici e o poveste... Taică-meu, când m-am născut, era în armată, aşa că bunică-mea l-a trimis pe bunică-meu la Sfatul Popular, să mă declare. Numai că bunică-meu n-a mai ajuns la Sfatul Popular, s-a oprit în drum, la cârciumă, să dea de băut, că devenise bunic. Şi s-a mai întors de acolo tocmai pe 13! Când a ajuns acasă, bunică-mea l-a întrebat: «Ei, fuseşi? Declaraşi copilul?». «Aoleo, uitai!» Şi l-a trimis din nou, dar de data asta s-a dus şi bunică-mea cu bunicul, ca să fie sigură că ajunge şi mă declară. Aşa m-am născut eu pe 8 septembrie, de Sfânta Mărie mică, dar am ajuns să fiu înregistrat în acte pe 13, de Ziua Pompierilor“.

> „Când merg pe stradă şi mă salută lumea, mi se umple inima de drag. Plutesc!“

„Eu, când merg pe stradă şi mă salută lumea, mi se umple inima de drag. Plutesc. Crezi că aş fi reacţionat altfel dacă eram cel mai bun din lume? Eram la fel. Ştiţi, poate, de ce nu m-am reîntors în fotbal ca înainte? Pentru că nu mai exista motivaţie. Fusesem cel mai bun fotbalist al României. Câştigasem campionatul, Cupa, jucasem în naţională. Dacă mai jucam cinci ani la acelaşi nivel, credeţi că se schimba ceva? Ar fi fost la fel. Primul interviu l-am dat în septembrie 1973, eram la al doilea meci în Divizia A. Printre altele, m-a întrebat ce vreau să fac în fotbal. Şi am spus că în şase luni vreau să joc în echipa naţională. Aşa am făcut. Şi tot în interviul acela am spus că, la 26 de ani, când voi fi în plină glorie, mă voi lăsa. Ca să-mi ducă lumea dorul. Am greşit cu şase luni. M-am accidentat la 26 de ani şi jumătate“.

> Punctualitate

„În copilărie, de acasă până la stadion aveam vreo opt kilometri, cam aşa. Şi nu-i făceam nici cu autobuzul, nici cu taxiul. Alergam. M-a ajutat foarte tare asta. Alergam în ideea de a nu fi niciodată întârziat. În ideea să fiu primul. Nu-mi place să fiu aşteptat. Şi nu-mi place să aştept“.

> Cum să vinzi meciuri şi să câştigi titlul în acelaşi sezon

„La Craiova eram o echipă de băieţi deştepţi. Ştiam ce se poate întâmpla. Ne calculam paşii. Au fost situaţii în care am trântit meciurile. Nu spun cui le-am trântit, pe ce sume, că nu-şi are sensul. Dar Craiova cred că e singura echipă din lume care a vândut meciuri şi a câştigat campionate! În acelaşi sezon! Nu mă pune să dau nume, n-are rost“.

> „Am fumat un pachet de ţigări în ziua meciului cu Italia“

„M-am apucat de fumat când am câştigat primul campionat, în 1973-1974 (n.r. – la 18 ani). Şi două, şi trei pachete pe zi. În ziua meciului cu Italia am fumat cel puţin un pachet! N-am fost băutor, cum zice lumea. Nu poate spune nimeni că m-a văzut pe mine vreodată beat. Şmecheria e să ştii când să te opreşti“.

> „Jucam fotbal pe bani cu ţiganii din cartier. 50-100 de lei, până la 4 goluri“

„Jucam în naţională şi ne duceam, când aveam vacanţă, şi abia aşteptam să vină weekendul. De ce? Jucam pe un teren de handbal, din ăsta cu zgură, şi abia aşteptam ţiganii să vină de la nunţi. Şi jucam fotbal pe bani. Cu lăutarii. Ce câştigau ei ne dădeau nouă. Era o plăcere pentru ei să joace cu noi! O dată ne-au făcut-o ţiganii. Aveam bani, jucam în echipa naţională, în Divizia A. Şi jucam 50-100 de lei, până la 4 goluri. Şi au venit ţiganii: «Nu, jucăm pe 15 lei primul joc! 15 lei, văru’». Şi i-am lăsat să ne dea un gol, ca să-i agăţăm. Şi-au ieşit de pe teren: «Gataaa! Să moară mama, am bătut echipa naţională! Nu mai jucăm!». Vai, ce oftică am avut!“.

> Fotbal pe bani

„Hai să-ţi spun cum arăta o zi. La 7.00 eram în picioare. Mergeam la antrenament, la 9.00 începeam, la 10.30 terminam, la 11.00 deja eram în oraş, pentru că ăstora mai deosebiţi ni se dădeau două-trei bonuri, un bon însemna şase lei, cu care mergeam la lacto-bar, în centrul oraşului. Noi, nefiind morţi de foame, mergeam şi aveam trei bonuri. De unul ne luam un suc, de unul, orez cu lapte,  de unul, un corn, restul banilor ne rămâneau. Fuga, în viteză mare, acasă, că stăteam toţi foarte aproape de şcoală, ne luam ghiozdanele, mergeam la şcoală. Tot timpul la ora 12.00 eram la şcoală, pentru că începeam la ora 13.00. Între 12.00 şi 13.00 jucam fotbal. Pe bani. La 10 ani. 25-50 de bani golul. Echipa noastră: Gabi Boldici portar, Cristi Boldici fundaş, Viorel Călin, Piţurcă, eram eu şi mai era unul, Roşca. N-am pierdut niciodată“.

> „Când te prezinţi la negocieri cu arabii, trebuie să ai trei lucruri: stilou Montblanc, brichetă Dupont şi ceas scump“

Să vă spun ceva, mi-a zis asta fostul meu impresar, despre cum să te prezinţi la o negociere cu arabii. Înainte de costum, înainte de toate, trebuie să ai trei lucruri: să semnezi cu stilou Montblanc, ceasul trebuie să fie scump, iar dacă eşti fumător, trebuie să ai brichetă Dupont. Când am câştigat cupa cu Al Ain, preşedintele mi-a făcut cadou un ceas din platină, bătut cu diamante. Doar 10 sunt în lume. Valoarea e de 104.000 de dolari. Mi l-a adus pe tavă. Numai cutia costă vreo 400 de dolari. Mi l-a adus şeful securităţii statului“.

> Contractul cu Milan

„Am semnat cu AC Milan pe 30 decembrie 1982. După meciul nostru de la Florenţa (n.r. – 0-0 cu Italia în preliminariile pentru Euro 1984). S-a tras de mine de zeci de ori să rămân în străinătate! N-am făcut-o... După ce am jucat la Florenţa au venit o grămadă de impresari, de cluburi după noi, că aşa s-a legat şi cu Milanul. Şi a venit Lucescu: «Uite, aşa, aşa...». Am plecat atunci, noaptea, cu doi reprezentanţi ai celor de la Milan şi cu Ermano Zacchini, care la timpul acela era căsătorit cu o româncă, făcea şi pe impresarul... La 4 noaptea am ajuns înapoi la hotel şi mi-au făcut cadou oamenii o geantă Gucci din asta cu care mergi la şcoală, că ştiau că sunt student. Şi patru şampoane din esenţe de trandafiri. Oamenii credeau că noi câştigăm aceiaşi bani ca şi ei. Au venit şi la Craiova. Am semnat contractul. Trebuia să mă prezint pe 13 ianuarie la Milano. Urma să câştig 200.000 de dolari pe an. Gândeşte-te că Mercedesul era 17-20.000. Generalul Stan, care pe vremea aceea era preşedintele Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, ne anunţase că, dacă avem oferte din străinătate, să semnăm pentru că el are acceptul lui Ceauşescu să ne lase să plecăm. Ce s-a întâmplat între timp, între 30 decembrie ’82 şi 13 ianuarie ’83, nu mai ştiu… Iar eu n-am plecat ilegal, să rămân acolo, pentru că aveam nevastă, copil, eram singur la părinţi... Gândiţi-vă că, dacă aş fi rămas, în cel mult o săptămână nevastă-mea era obligată să divorţeze, părinţii – daţi afară din serviciu... E adevărat că nu conduceam Mercedes şi n-aveam palat în România, dar aveam tot ce-mi trebuia: aveam bani, eram respectat, iubit, mă ştia toată lumea, aveam prieteni, familie. De ce-aş fi făcut-o? Doar de dragul de a juca împotriva Realului?“  

> N-a fost niciodată ispitit să plece la Steaua sau Dinamo

„N-am fost tentat niciodată de Steaua şi Dinamo, pentru că o duceam foarte bine la Craiova. Vă spuneam odată că Universitatea Craiova vindea meciuri. N-am spus-o niciodată în ideea de a arăta că noi eram, vezi Doamne, nişte haimanale. Am spus-o în ideea de a demonstra că aia a fost cea mai mare echipă. Pentru că arătaţi-mi altă echipă care vindea meciuri şi câştiga campionate! Nu din astea care cumpără meciuri să câştige campionate! Noi eram obligaţi. De ce? Pentru că dacă o echipă, hai, ca să nu dau nume, ştiţi o grămadă de ele, juca pe 5.000 de lei, noi jucam pe 640 de lei. Pentru că erau 800 de lei primă şi îţi lua 20% din ei. 640 de lei. La Copenhaga, când am jucat cu Bold Klub (n.r. – 0-1 şi 2-0 în 1981, în turul II din Cupa Campionilor). Ăilalţi, rezervele, aduseseră de-acasă, săracii, ţin minte că stăteam într-un hotel din ăsta de curve, ca şi la Leeds, de altfel (n.r. – 2-0 şi 2-0 pentru Craiova în 1979, turul II din Cupa UEFA), că era ieftin. Pe unii îi băgase la mansardă. Şi scoseseră şi ei ce aduseseră de-acasă, salam de Sibiu... Mâncasem la ei şi stăteam de vorbă. Şi, la un moment dat, Ţicleanu: «Băi, uite, băi!». Erau pescăruşii care ciuguleau – fuga! Fugeau de rupeau pământul să alunge pescăruşii, să nu le mănânce mâncarea. Ei, nu se întâmpla întotdeauna, dar e de ajuns să vă spun că Universitatea n-a avut niciodată un teren de antrenament. Jucasem cu Internazionale Milano, ratasem calificarea. Şi aveam un autocar din ăsta, dacă ţineţi minte cum arătau alea care circulau prin oraş, autobuz cu volan din ăla mare. Şi la volan eram eu. Maşina nu puteam s-o întoarcem în altă parte decât pe terenul de zgură, lângă stadion, că se vira greu. Şi trăgeam de volan, dă-i, dă-i, dă-i! Când am trecut prin faţa italienilor, când ne-au văzut ăia, Altobelli şi ceilalţi, şi-au făcut cruce, nu le venea să creadă, cred că în momentele alea şi-au spus: «Ia uite, bă, cine voia să ne elimine pe noi!». Pentru calificarea în semifinalele Cupei UEFA am primit primă, dacă nu mă-nşel, 40.000 de lei. Bani negri. N-aveau cum să fie oficial. Banii ăştia alerga Stroe şi-i făcea. Era interesant să ştiţi cum îi făcea, de unde îi făcea. Din vânzare de bilete, Dumnezeu ştie din ce“. 

> Cum a deschis drumul românilor în lumea arabă

„În 1991 plecasem de la Severin. Într-o zi eram la federaţie, îl căutam pe nea Cornel Drăguşin (n.r. – fostul director al şcolii de antrenori de la FRF) şi m-am întâlnit cu doamna Rodica Şiclovan (n.r. – funcţionar în departamentul Relaţii Internaţionale al FRF), care mă întreabă: «Ce faci?». Stau. «Este vicepreşedintele de la Club Africain Tunis, tocmai s-a întâlnit cu Angelo Niculescu şi i-a propus să-l pună director tehnic al clubului. Te interesează?». Mă interesează. Şi am plecat fără să ştiu o boabă franceză, mint, ştiam „bonjour“, „oui“ şi „merci“. Şansa vieţii. Ştii cum e. Mi-au promis aici că îmi dau 2.000 de dolari şi acolo mi-au dat 1.500. Eu sunt un tip mândru. Eram la masă cu vicepreşedintele, abia ajunseserăm, ne cazaserăm, eu şi nea Angelo, la un hotel, eram la o cafea, şi omul dă să plece la un moment dat, scoate din buzunar 10 dinari, asta însemnând 10 dolari, şi îi dă lui nea Angelo. El îi ia şi întreabă ce-i cu banii ăştia. Omul zice că sunt pentru cafea, pentru o ciocolată. I-am zis să ia banii, fiindcă am fost jucător profesionist în România şi că am bani. Adevărul este că aveam bani, 300 de mărci, pe care îi luasem de la Victor Becali în fuga aia, urmând să-i dea nevastă-mea, lucru care s-a şi întâmplat, a doua zi i-a dat banii. După episodul cu cafeaua, în seara aia, i-am zis lui nea Angelo: „Eu plec!“. M-am trezit dimineaţa, cu ei aveam întâlnire după-amiază, am căutat şi am găsit Taromul. Mă costa biletul 300 de dolari şi eu n-aveam decât 300 de mărci. Şi am fost obligat să rămân. Nu m-a deranjat faptul că salariul se micşorase subit, de la 2.000 la 1.500, pentru că ideea mea era să muncesc acolo, să fac ceva, să mă fac cunoscut. Dar modul cum ne-a tratat, ca pe servitori, m-a revoltat. Şi am câştigat, în 1992, campionatul şi Cupa Campionilor Africii. Apoi am plecat. N-am uitat niciodată cum mă umiliseră în prima zi“.

> Odiseea Cupei Cupelor Ţărilor Arabe cu Olympique Casablanca

„Iniţial, în 1992, m-am dus la Fes, unde am găsit a doua cea mai bătrână echipă pe care am antrenat-o. Din mai multe motive, în ianuarie 1993, când m-am întors, am ales să mă despart de ei după primul meci. Am plecat cu autocarul la Casablanca, să iau avionul spre casă. Eram cu nevastă-mea după mine, îi lăsasem pe locul 3. La Casablanca, într-o seară mă pomenesc cu un tip la masă. Era Laski. Mohammed. Şi zice: «Sunt preşedintele clubului Olympique de Casablanca.Uite, vrei să fii antrenor la noi? ». Zic: «Stai, domnule, las echipa cu care mă băteam la titlu şi vin şi iau echipa ta, pe locul 12?». Un meci câştigat, 11 nule, două pierdute, ăsta era bilanţul lor. Şi zic: «Pe deasupra, tu ai antrenor». «Nu, că vrem să-l dăm afară…» Era un belgian. I-am spus aşa: «Plec în România. În momentul în care-l daţi afară, îmi daţi un telefon. Dar ce-mi oferi?». La Fes avusesem 3.000 de dolari pe lună şi îmi dăduseră 10.000 la instalare. Şi el mi-a zis că îmi dă 4.500 şi 10.000 la instalare. M-a sunat la o săptămână: «Hai, eşti pregătit să vii? Că l-am dat afară!». Când m-am dus acolo, vai de mama mea! O echipă, şi asta bătrână, cu jucători de pe la Rabat, care făceau naveta. I-am cerut să-i aducă pe cei trei copii pe care îi avusesem la Maghreb de Fes. Şi i-a luat. Trei copii de 18 ani. M-am dus la centrul de copii şi juniori şi am mai găsit unul: pe Rossi, care ulterior a jucat în Franţa, şi la Nantes, şi la Nisa. L-am luat şi pe ăla. A început echipa să meargă, mă calificai în finala Cupei Marocului, câştigai Cupa, la penalty-uri, cu Raja Casablanca. Şi terminai campionatul pe locul doi, nu pierdui niciun meci, până în ultima etapă, când am avut penalty la 0-0, l-am ratat şi am pierdut, în cele din urmă, partida. Dar oricum, să iei echipa de pe locul 12 şi să o duci pe locul doi… În anul următor am pierdut un singur meci şi am câştigat campionatul, Cupa şi de două ori Cupa Campionilor Ţărilor Arabe, pentru că nu se jucase cu un an înainte, fusese război în Kuweit. Am avut ofertă de prelungire a contractului, dar m-au sunat din zona Golfului. Aveam deja un nume“.

 

 

Versiune selectată: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul S.C. WEB EDITING DEVELOPMENT SRL.