REPORTAJ | Întâlnire cu Jose Rico Perez, uriaşul cu tricorn. Prietenul lui Maradona, Kempes, Rainea şi Dănciulescu e vegheat de Castelul Santa Barbara, minunea arhitecturală din Costa Blanca

5 oct 2018 2066 afişări Comentează şi tu Special
REPORTAJ | Întâlnire cu Jose Rico Perez, uriaşul cu tricorn. Prietenul lui Maradona, Kempes, Rainea şi Dănciulescu e vegheat de Castelul Santa Barbara, minunea arhitecturală din Costa Blanca 10 imagini http://storage0.dms.mpinteractiv.ro/media/401/581/7969/17527826/2/662x372a-16162227article.jpg

Îmi dau întâlnire cu un uriaş. Trebuie să ajung la timp. Are doar 44 de ani, vârsta lui Roberto Martinez sau Ivan Campo, dar i-au trecut multe prin faţa ochilor. Cât pentru şapte vieţi. Părintele său, arhitectul Francisco Llorens, l-a botezat Jose Rico Perez.

Da! Jose…! Rico…! Perezzzz…! Exact după numele preşedintelui clubului Hercules Alicante, omul care a condus gruparea din oraşul-port de pe Costa Blanca între 1971 şi 1985. Miroase a plajă peste tot la umbra Castelului Santa Barbara şi se aud păsări de tot felul. E un du-te vino continuu pe faleza urbei cu peste 300.000 de locuitori.

Totul e vegheat de Castelul Santa Barbara. De aici pornesc spre întâlnirea cu uriaşul. Construită la început de mauri în secolul 10, una dintre cele mai mari cetăţi medievale din Spania şi-a primit numele când a fost cucerită, pe 4 decembrie 1248, de regele Alfonse Înţeleptul, de ziua Sfintei Barbara. Lucrată în stâncă, fortăreaţa a devenit azi un muzeu care face deliciul vizitatorilor. Un bilet pentru liftul care te înalţă în cetatea înfiptă în albastrul cerului costă doar 2,7 euro, o nimica toată (La Castelul Peleş, biletul de intrare pentru un adult e între 6 şi 11 euro) dacă pui în balanţă cu tichetele de intrare la diverse capodopere ale altor mari oraşe ale lumii.


De pe acoperişul Castelului Santa Barbara se poate vedea tot oraşul Alicante

Se spune că impozanta construcţie a cunoscut diverse modificări ale arhitecturii, pentru că a fost sub stăpânirea mai multor popoare. Pe platforma situată la o altitudine de aproape 200 m deasupra mării impresionează un turn, o biserică, un palat, temniţe, şanţuri de apărare, dar şi siluete ale războinicilor în armuri din vremurile de demult. De sus, zgârie-norii par nişte pitici în genunchi, iar marea sporeşte senzaţia de libertate.


Alicante, oraşul echipei de fotbal Hercules, grupare la care au jucat Dănciulescu şi Pulhac, e o adevărată ţintă pentru turiştii din toată lumea

Marea Mediterană atrage. Atrage şi te distrage. De la treburile de tot felul, rutina cotidiană şi tot ce ai lăsat acasă. Sub cheie. Sau nu. Mediterana e furioasă toamna. Aruncă spre mal puşti vioi, îndrăgostiţi de apă, şi devine partenera de selfieuri pentru toţi cei care duc o relaţie strânsă cu reţelele de socializare.


Din portul oraşului Alicante nu aveau cum să lipsească yachturile de sute de mii de euro

În miez de septembrie, soarele arde cu asprime în Alicante. Sunt vreo 30 de grade Celsius când acele ceasornicului aţipesc o secundă pe la ora 14:00. Puhoaiele de turişti pun umărul la creşterea economiei, an de an, iar pe multicolora esplanadă cuibărită sub Muntele Benacantil plimbăreţi pe care curiozitatea nu-i părăseşte vreodată mânuiesc cu îndemânare câte o îngheţată după care n-ai cum să nu te topeşti. Nimic nu e la voia întâmplării. Negustori cu lecţii bine învăţate te atrag spre tarabele înşirate pe linia esplanadei, în timp ce bolizi cu herghelii de cai sub capotă răsună provocator. În Alicante, oraşul lui David Ferrer, trebuie să-ţi plănuieşti bine ziua.

Poţi vizita Biserica Sf. Maria sau unul dintre cele mai mari studiouri de film din Europa, Ciudad de la Luz. Trebuie să ai timp. Timp, un plan de acţiune şi bani. Nu pentru Cort Ingles. Le găseşti oriunde în Spania. Trebuie să-ţi potoleşti setea de nou. Şi să-ţi hrăneşti mintea. Pentru că Alicante e un amestec seducător de ancestral şi tradiţional. De tradiţional şi modernism. E oraşul care freamătă continuu. Plin de turişti nordici, plin de creier african care vinde pe câte un cearşaf fakeuri Vuitton şi Gucci chiar în centrul care ţi se imprimă pe retină.

Călătoria mea? Nu e ca prin urechile acului. Curge firesc.

Din centrul ispititor ajung uşor spre locul de întâlnire cu Jose Rico Perez. Câţiva localnici îmi zâmbesc formal, arătându-mi cu gesturi largi drumul, şi grăbesc pasul. Adelante! Viaţa îşi continuă cursul ei firesc pentru fiii oraşului cu o suprafaţă de 201,27 km2, indiferent de luna din an. Sunt învăţaţi cu turiştii. Şi au răbdare să se oprească o clipă.


Surprins de la mare înălţime, stadionul Jose Rico Perez pare doar o jucărie

Iar unul dintre punctele de atracţie e Rico Perez. Mi-l imaginez cu o voce gravă şi cu un zâmbet de vată de zahăr. A găzduit driblingurile lui Diego Armando Maradona, în 4-1 cu Ungaria, în primul meci al grupei C de la Mondialul din 1982, partidă în care Butoiaşul atomic a marcat de două ori. O dispută în care un fanion i-a fost încredinţat lui Michel Vautrot, iar celălalt lui Nicolae Rainea, românul care avea să fie atent la toate ţâşnirile lui Valdano şi Kempes. Şi i-a găzduit şi pe Tigana şi Boniek, în finala mică a aceluiaşi CM, 3-2 pentru Polonia, într-un meci cu Platini doar pe bancă. Citisem despre aceste confruntări, dar acest spirit care te învăluie şi te înconjoară nu-l poţi simţi decât dacă dai ochii cu Jose Rico Perez.

Mi se arată leneş într-o dimineaţă cu soare. Pământul stă ferm lipit de tălpile-i piloane şi-şi aşteaptă cei 30.000 de prieteni care vin să-l salute, meci de meci, o dată la două săptămâni, când Hercules joacă acasă. Fosta echipă a lui Ionel Dănciulescu şi Cristi Pulhac se află acum în Grupa a 3-a din Segunda B, al treilea eşalon valoric din Spania. După şase etape scurse, Alicante ocupă primul loc, cu 15 puncte, şi pare că se coace ceva bun.

Am rezerve în privinţa posibilităţii de a intra, dar paşii mă poartă firesc. Poarta larg deschisă din spatele tribunei principale mă invită înăuntru. Avansez. Urc pe nişte scări chircite şi un culoar strâmt mă duce direct în sala de conferinţe stăpânită cândva de antrenori precum Andoni Goikoetxea, Esteban Vigo, Miroslav Djukic sau Slavisa Jokanovic. E curăţenie lună, vreo 30 de scaune populează încăperea puţin mai mică decât cea de pe Naţional Arena, iar tablourile care tapetează pereţii mă teleportează în istoria clubului.


O vizită a reporterului ProSport în sala de conferiţe a trupei care cândva se ciocnea de echipele mari din Primera Division

Din visare mă smulge doar o voce spaniolă. Tipul se prezintă. Aşa cum fac şi eu. Nu-i reţin numele. Probabil nici el pe al meu. Dar îmi declin identitatea şi îi cer permisiunea de a mai urca o nouă serie de scări. Liniştea patriarhală e spartă doar de sunetul discret al camerei foto. Cu gesturi largi şi inflexiuni ale vocii, noul meu prieten, Jose să-i spun, îmi arată arhitectura specială a stadionului. Cele patru tribune au înălţimi diferite.


O vizită a fostului preşedinte al clubului chiar pe stadionul care-i poartă numele: Jose Rico Perez. Material video care vorbeşte despre ataşamentul unui om faţă de un club

Iar povestea stadionului scoate în evidenţă ambiţia unui om care a crezut cu toată puterea sa în definitivarea unui proiect grandios. Jose Rico Perez, fostul preşedinte al clubului, e omul care a crezut în stadionul care azi îi poartă numele. Inaugurat pe 4 august 1974, la un meci contra Barcelonei lui Rinus Michels, 0-4 (Rexach, Asensi, Johan Cruyff şi Perez) gigantul cu scaune alb-albastre a fost construit în aproape 11 luni. La început avea o capacitate de aproximativ 30.000 de locuri, dar după ce Alicante a fost inclus pe lista de oraşe-gazdă a Mondialului din 1982, Rico Perez a cunoscut o upgradare de 8.000 de scaune.

Make-up-ul a fost decisiv. Pentru că Tribuna a II-a a cunoscut o nouă formă.

Prietenul "Jose" îmi spune că Tribuna a II-a a căpătat forma unui tricorn şi îmi stârneşte curiozitatea. Îi promit că voi căuta pe internet poze panoramice cu arena pentru a surprinde pălăria cu trei colţuri şi privirea-mi fuge panoramic. Tribunele sunt abrupte ca în Giuleşti, iar prietenul Cristi Creţu, o encliclopedie în sport, corespondent ProSport la Coupe du Monde 1998, îmi spune, ulterior, că exteriorul îi aduce aminte de stadionul din Lens.


În anii 80, din cauza colapsului financiar în care s-a aflat clubul, stadionul a fost cedat Primăriei oraşului Alicante. Abia în 2007, arena a revenit în gestiunea grupării de pe Costa Blanca

Nu-i ţipenie de om la stadion într-o oarecare zi de septembrie, dar uriaşul cu tricorn parcă aşteaptă weekendul trepidant ce va veni. Dau un search rapid pe siteul oficial al gazdei mele şi aflu că tribuna preferată a fanilor e chiar cea cunoscută drept Tribuna Tejero, despre care prietenul meu de ocazie îmi vorbeşte cu un uşor tremur în glas. Jose îmi mai spune câteva lucruri despre stadion şi are aerul unui ghid a cărui muncă a fost eficientă. Mai trag două-trei poze, încarc iPhone-ul şi cu un selfie şi mai arunc o privire cu coada ochiului spre gazonul care încă parcă mai poartă crampoanele lui Mario Kempes sau David Trezeguet, fotbalişti care au alergat sub culorile trupei de pe Costa Blanca.

Rico Perez e în clubul stadioanelor cu prefixul României, 40. Dar nu-şi arată vârsta. O întâlnire cu uriaşul cu tricorn e dătătoare de o stare de bine. Te teleportează parcă în vremea care anunţa o nouă campioană mondială, echipa lui Zoff, Cabrini, Tardelli, Conti sau Rossi, şi-ţi lasă nişte amintiri pe care poţi să le povesteşti în fel şi chip. Şi datorită unui ghid de ocazie.


Tribuna a doua, preferata fanilor lui Hercules, are forma unui tricorn. Autobuzele 8a şi 11 duc cel mai simplu spre stadion

Îl salut şi îi mulţumesc de două ori lui Jose, apoi îmi spune că întâlnirile astea au farmecul lor. Ne strângem mâna şi mai schimbăm câteva amabilităţi.

Îmi trece prin minte o întâlnire, din porţile Naţional Arena, cu oamenii care păzesc cel mai mare stadion din România. Pe când eram cu Massi, un prieten venit din Italia, mare fan Inter, am vrut să-i arăt stadionul de 55.000 de locuri. Voia să şi plătească doar să intre pentru o poză. Ce tur de stadion? Ce organizare? Nu există.

Pe un ton lătrat al băieţilor care-şi făceau meseria, am aflat că nimeni nu poate intra nici să facă o poză. Ce diferenţă! Amintiri.

Rico Perez e altceva. Mi se mai ivesc zona VIP în faţă, zona interviurilor şi câteva urme ale trecutului. Îl las în spate şi îi promit că revin cândva. Dar nu înainte să vizitez şi magazinul oficial al clubului, deschis... aproape non-stop. Kelme, partenerul tehnic al clubului, cred că râde şi acum cu poftă gândindu-se că mulţi vizitatori, ca mine, întreabă de un fular, de o eşarfă. Accesorii... sold out.


În magazinul oficial al clubului, cu 100 de euro îţi poţi achiziţiona un echipament complet de joc. Fularele şi eşarfele s-au epuizat.

Deseori, călătorind şi descoperind locuri noi, intri într-o spirală fantastică menită să-ţi lase un gust bun pentru mult timp. Una din care nu mai vrei să ieşi. Şi micile imperfecţiuni par perfecte, şi oboseala care apasă pe coapse şi gambe devine insesizabilă.

Cam aşa a fost şi întâlnirea mea din Alicante cu uriaşul cu tricorn, stadionul care încă mai poartă parcă ceva din Mondialul din urmă cu 36 de ani.


VIDEO Geniul lui Diego Armando Maradona, pe Jose Rico Perez


VIDEO Valul mexican şi atmosfera electrizantă de la un meci jucat de Hercules

Versiune selectata: mobil / standard

Citarea se poate face în limita a 250 de semne. Nici o instituţie sau persoană (site-uri, instituţii mass-media, firme de monitorizare) nu poate reproduce integral scrierile publicistice purtătoare de Drepturi de Autor fără acordul Mediafax Group.